Absinth
Cuvântul lui, lângă cuvântul meu
Mă face tot mai mult să…mint
Mă duce cu privirea pe petale ofilite
A unei urechi ce tremură de frig pe jos
Departe mult de un cuţit, a fost nebunul…bun
Nu e vreun taur mai păros să cadă-n spada vreunui matador frumos, precum Van Gogh
Cel cu penelul gris lăptos
Culori nebune ce se-nvart şi devin spume
Din spume se despumează
Şi ies ca dintr-o foaie de tutun ce fum fumează
Culorile încă se zbat
Apoi fac tuşe într-un dans lasciv, dintr-un penel nu prea naiv – energic
În faţa nebunului visul usor se lasă din culori,
Ca răsăritul ce lasă urme de culori...ziua
Zic piua
Trage aer în piept în gând, îi frică să scoată vreun cuvânt
Culorile au frica lui şi pot să dispară
După gura verde de zahar indoit cu apă, merge plutind prin verde ce macină albul cu albastrul
La uşa
Calul e sur, culoarea lui e flască, dar totuşi sare
Sare pământ şi deal….. În plus aleargă şi pe mare
Mare mirare să-mi fie …chiar mie
El poate să cânte când pluteşte
Înjurături scurte de ciocârlie
Albastrul se afumă devine închis
Ca ceaţa albă când devine fum gri
E prea frumos şi prea real să vi
Desprinde-te de al tău gând desprinde-te de tot ce poţi şi de pământ
Şi taie-ţi urechea
Arată că nu trăieşti să trezeşti
Îţi simt vaporii ca un stol şi tropăit de bivoli de-un galop mugind
Mă-nţepi cu ace în nas şi ţi le simt
Absint
Comentarii
Trimiteți un comentariu